Fara titlu

Cu acordul lui Carmen, care a avut rabdarea sa o invete pe Diana o parte dintr-un cantec la pian , si pe care Diana il canta matematic (pentru ca nu avea ureche muzicala) am sa public poezia scrisa de ea Dianei, niste versuri superbe pe care nu le pot lasa doar ca raspuns la ce am scris eu. Carmen este prietena noastra, prietena pe care Diana o indragea extrem de mult…

Cand ratiunea-ncearca sa gaseasca sensuri, gandind ca totul are-un inteles in viatza,
Imi spun ca-i doar un joc al tau, copile, si ca inteligenta-ti vie se rasfatza
Facand astrale-experiemente intelese doar de acei cu mintea foarte vie,
De cei cativa Alesi pe lumea asta: prea luminate spirite – asemeni tie.

Coplesitoarele-ntrebari ce dureros framanta plapanda minte-a omului de rand
N-au nicio noima-n lumea ta inalta, in care vesnic ai trait, ele doar sunt
Un rod al neputintei noastre de-a ajunge in sferele in care tu mereu ai fost
De a-ntelege toate acele taine carora tu cu usurinta le-ai dat rost.

O, drag copil, nemultumit adesea de dogmele predate-n asta lume,
Explorator al propriilor sensuri gasite unor lucruri fara nume,
Eu stiu ca ne privesti zambind sagalnc si jucaus, asa cum iti e firea:
“Oh, God, v-as explica mai multe, dar…nu am timp:)…m-asteapta nemurirea”.

( Carmen Petcu – am fi vrut sa fim azi la Campina, Diana. Dar gandurile noastre sunt acolo…)

Publicitate