A trecut un an…

Uitarea este lucrarea timpului…cu timpul va fi „mai bine” doar ca „mai bine” isi pierde chintesenta in fata mortii…In fata mortii impotriva firii, timpul adanceste ranile, pune sare si freaca bucatile de suflet zdrobite intre ele…

ca o sinusoida revin amintiri cu care nu stii ce sa faci, vrei sa le uiti caci iti zdrelesc inima ca o sarma ghimpata , dar vrei si sa le pastrezi caci sunt ale tale, ale copilului tau ascuns acum sub tacerea zeilori…incerci cu disperare sa vezi doar surasul lui, sa-i regasesti manutele intinse catre tine si glasul plin de iubire cand te striga „Mami!” sau „Tati” , dar totul s-a scurs in cateva cuvinte inghetate in memoria ta de un apel telefonic…viata ta e alta intr-o clipita, ratiunea isi dezvaluie toata hidosenia adevarului pe care vrei sa-l transformi in imposibil…doar ca sarcasmul vietii nu te lasa, te trezeste, nici tu nu stii la ce, caci nu e nici viata, dar nici moarte…Infrigurat iti cauti jumatatea, si va rugati impreuna ca zeii sa faca un miracol si sa va lase pruncul langa voi…va spuneti unul altuia ca trebuie sa fiti tari si va priviti ingroziti de imensitatea durerii care a cazut de nicaieri si s-a instalat cu nepasare in voi…

scartait de roti, telefoane date oriunde ca sa stiti macar starea copilului, franturi de vesti care nu fac decat sa va adanceasca incertitudinea si sa va curme speranta ca ingerii nu au inceput deja sa pregateasca primirea sufletului ei in rai…

agitatie, medici care confirma ca e grav, ca e foarte grav, gravitate 4 pe o scara de la 1 la 4, resuscitari continue de ore intregi…un firicel translucid de speranta inconjurata de groaza…asteptari pline de lacrimi si de cuvinte nerostite…clepsidra timpului isi urmeaza nestingherita cursul iar voua va e frica de orice pas care se apropie de salon…oare aduce speranta sau abisului umplut de intuneric ? ve priviti terifiati unul pe altul caci suferinta aduce tacere, cuvintele nu-si mai au rostul, doar imbratisarile va spun ca trebuie sa sperati nesperabilul pentru copilul zamislit impreuna…unicul vostru copil…credeti in puterea gandurilor si a rugaciunilor si tot ce faceti e sa va strangeti din ce in ce mai tare zdrobiti sub talpa grea a asteptarii…

o voce va aduce o farama de lumina…exista o speranta, respira fara aparate, fata vi se lumineata putin, se poate, va fi bine , sigur va fi bine…” sa trecem peste asta, si apoi vom merge la cei mai buni medici si se va recupera”….apoi intr-o secunda, cativa pasi singuratici in mijlocul noptii, pe holul unui spital cufundat intr-o liniste deja mormantala, va arunca in haos, moartea va fura ratiunea si realitatea vi se arata cu toata hidosenia dezlantuita…va sprijiniti unul pe altul mergand sa vedeti chipul copilului care deja s-a nascut in viata de dupa moarte… Chiar daca urletul sta sa iasa din piept, zgomotele nu sunt permise caci oamenii din spital dorm…priviti inghetati trupul care tocmai isi ia adio de la suflet…e calda inca, dar nemiscata, intinsa pe masa… « Doamne, cat de frumoasa e ! » Au tuns-o, dar cat e de frumoasa ! » Nu se vede decat chipul, restul corpului zace sub cearceaful de spital, viata isi ia adio mult prea devreme…

Lumea se prabuseste inauntrul vostru si toate reperele dispar, nici macar nu stiti sa traiti fara ea…

Nimic nu mai e la fel, oricat ai vrea sa pretinzi ca esti tare si ca, in final va trece , nu trece, trec doar lacrimile si devii sclavul inutilitatii si al neputintei. Nimeni si nimic nu-ti mai aduce copilul inapoi ! Vointa muta muntii din loc dar nu invinge moartea… Moartea scurge de vlaga si te schimba pentru totdeauna…

Nu mai ai viata ta…ti-ai azvarlit-o voluntar printre bucatile de pamant ce-ti acopera copilul pentru totdeauna…respiri cu gandul la lumea in care ti-a plecat pruncul dar in care tu nu incapi inca…

Ne e dor de tine Copilu’ ! ENORM…

Mami si Tati

PS.

Fotografii : prima si ultima fotografie a Dianei

Publicitate